Istoria omenirii a început cu înțelegerea alimentelor, inclusiv a ceea ce poate fi mâncat, ceea ce nu poate fi mâncat și ceea ce este benefic pentru sănătate. Aceasta este cea mai veche și mai simplă formă de nutriție alimentară pentru oameni. Istoria nutriției, de la obiceiurile alimentare antice până la știința nutrițională modernă așa cum o cunoaștem astăzi, este o călătorie fascinantă care se întinde pe mii de ani. Acest articol oferă o prezentare generală cuprinzătoare a istoriei dezvoltării nutriției umane.
Dieta vânătorilor-culegători: Primii oameni consumau plante sălbatice, fructe, nuci și animale de vânătoare, ducând la o dietă bogată în proteine și fibre.
Descoperirea focului (acum 1,5 milioane de ani): Descoperirea focului a făcut posibilă gătitul timpuriu al oamenilor. Prin metode de gătit precum grătarul, microorganismele patogene din resturile de carne animală – în special în absența refrigerării – ar putea fi reduse semnificativ, reducând astfel riscul de toxiinfecție alimentară. În plus, gătitul alimentelor poate îmbunătăți digestia și absorbția nutrienților.
Revoluția Agricolă (10000 î.Hr.): Pe măsură ce vânătoarea a scăzut, câștigarea existenței prin aceasta a devenit din ce în ce mai dificilă. Oamenii au început să se orienteze către agricultură prin introducerea cerealelor (grâu, orez, porumb), a produselor lactate și a leguminoaselor, modificând semnificativ compoziția dietei lor. La situl Dadiwan din China s-au descoperit plante carbonizate vechi de 8.000 de ani din meiul familiei Poaceae și rapiță din familia cruciferelor, dovedind că cultura agricolă umană începuse deja la acea vreme.1
Încă de acum 6000 de ani, preoții egipteni au documentat utilizarea alimentelor ca medicament, reprezentând una dintre cele mai vechi referințe cunoscute la rolul dual al alimentelor, atât ca hrană, cât și ca medicament, în istoria omenirii.2
Ingrediente alimentare specifice, alimente, băuturi și plante cu efecte farmacologice au fost folosite pentru a preveni și trata bolile. Din 600 î.Hr. până în 300 d.Hr., s-a format un sistem de gândire inductivă și deductivă despre alimente și sănătate, punând bazele nutriției moderne.
Egipt (3000 î.Hr.): Utilizarea înregistrată a alimentelor fermentate (pâine, bere) și a plantelor medicinale.3
India (1500 î.Hr.): Ayurveda descrie mâncarea ca medicament și pune accentul pe echilibru (cum ar fi Charaka Samhita, unul dintre textele fundamentale ale Ayurvedei), care ar trebui să fie cea mai veche lucrare din lume care propune conceptul de omologie a alimentelor și medicinei.4
Grecia (400 î.Hr.): Hipocrate (460-370 î.Hr.), cunoscut drept „părintele medicinei”, a propus „să facem din mâncare medicamentul nostru” și a legat dieta de sănătate.5
Canonul Interior al Împăratului Galben (circa 200 î.Hr.) a subliniat echilibrul alimentar prin conceptul de yin și yang în alimente. Acesta a propus că cele cinci cereale formează fundamentul nutriției, cele cinci fructe oferă sprijin auxiliar, cele cinci tipuri de carne animală oferă beneficii suplimentare, iar cele cinci legume servesc drept umpluturi esențiale. Atunci când aromele și proprietățile energetice ale acestor alimente sunt armonizate, se crede că acestea reface Jing (esența) și sporesc Qi (energia vitală).6
Din secolul al VIII-lea până în secolul al XII-lea d.Hr., cultura arabă, cuprinzând influența persană, a încurajat activitatea unor savanți proeminenți precum Avicenna (Ibn Sina), Ibn al-Battani, Maimonide și medicul evreu asociat cu Saladin. Contribuțiile lor colective au dus la înființarea primei școli de medicină din Europa, situată în Salerno. Unul dintre cele mai influente rezultate ale acestei perioade a fost Canonul Medicinii al lui Avicenna (circa 1100 d.Hr.), un text medical cuprinzător care includea perspective semnificative asupra alimentației și nutriției. Este considerată una dintre cele mai vechi lucrări tipărite care abordează sistematic rolul dietei în sănătate.7 În perioada Epocii de Aur Islamice (secolele VIII-XIII), savanți precum Avicenna (în arabă Ibn Sina, 980-1037), născut în Uzbekistanul de astăzi și adesea considerat părintele medicinei timpurii, a adus contribuții semnificative la înțelegerea digestiei alimentelor și a proprietăților diferitelor alimente. Avicenna, împreună cu contemporanii săi, a avansat teoria dietetică timpurie prin integrarea perspectivelor medicale, filosofice și nutriționale. În schimb, în aceeași perioadă din Europa, comunitățile monastice au promovat moderația alimentară, în timp ce malnutriția – cum ar fi scorbutul – era răspândită în rândul populației agricole generale din cauza diversității alimentare limitate și a accesului redus la produse proaspete.7
Ca o filozofie de viață originală și antică centrată pe dietă și nutriție, această teorie a persistat pe parcursul întregii perioade Renașterii în Europa și în perioada Iluminismului din secolul al XVIII-lea.8 De fapt, multe țări continuă pentru a păstra aceste tradiții filozofice străvechi, care au evoluat în sisteme conceptuale de alimentație și nutriție înrădăcinate în armonie cu mediul natural. Termenul grecesc *diaita* însemna inițial „mod de viață” sau „mod de existență”, reflectând viziunea holistică asupra dietei ca stil de viață, mai degrabă decât ca simplu aport alimentar.9 În Europa, abia în timpurile moderne termenul „dietă” a ajuns să fie folosit ca un cadru conceptual pentru alimente în tratate și manuale.10, 11
Teoria nutrițională timpurie: Santorio Santorio (1561-1636): Medic, fizician și fiziolog sloveno-italian, a fost un pionier în studiul metabolismului și al inovării dispozitivelor medicale, utilizând măsurarea greutății ca instrument pentru a examina procesele metabolice.12
Descoperirea scorbutului: James Lind (1716-1794), chirurg naval scoțian, este considerat un pionier în nutriția clinică și tratamentul scorbutului. În 1747, el a efectuat un experiment în care doisprezece marinari afectați de scorbut au fost împărțiți în șase perechi, fiecare primind o intervenție dietetică diferită: citrice (lămâi și portocale), cidru, oțet, apă de mare, un amestec de usturoi, muștar și hrean și apă de orz. Rezultatele au demonstrat că citricele pot preveni și vindeca scorbutul. Această descoperire a dus la înțelegerea ulterioară a faptului că scorbutul este cauzat de o deficiență de vitamina C. Studiul lui Lind este considerat unul dintre cele mai vechi exemple de studiu controlat randomizat (RCT) în domeniul nutriției.13
Originile nutriției moderne pot fi urmărite până la începutul până la mijlocul secolului al XIX-lea, când nutriționiștii au dezvoltat o înțelegere cuprinzătoare și amplă a muncii lor și a implicațiilor acesteia societale. Scrierile și învățăturile lor au pus bazele dieteticii, stabilind-o ca o disciplină empirică. Acest progres a contribuit la recunoașterea dieteticii ca o profesie medicală auxiliară independentă. Prima generație de fiziologi, biochimiști, chimiști și medici care au contribuit la conturarea domeniului științei nutriției credeau că munca lor avea potențialul de a transforma societatea. Această viziune a fost larg îmbrățișată atât de guverne, cât și de industrie. Deși încă un domeniu incipient, cercetarea nutriției a acoperit o gamă largă de subiecte și a avut aplicații practice dincolo de simpla filozofie, servind ca un instrument vital pentru sănătatea și bunăstarea națională.14
Macronutrienți: Chimistul suedez Jöns Jacob Berzelius (1779–1848) și chimistul și medicul olandez Gerardus Johannes Mulder (1802–1880) au studiat substanțe precum albumina și fibrina, descoperind că acestea aveau compoziții chimice similare. În 1838, au identificat aceste substanțe ca o clasă distinctă de biomolecule, pe care le-au recunoscut ca fiind esențiale pentru viață și pe care ulterior le-au denumit proteine.15, 16 François Magendie (1783–1855), un fiziolog francez timpuriu, a fost numit profesor de medicină la Collège de France din Paris în 1831. El a efectuat cercetări de pionierat asupra valorii nutritive a diferitelor extracte alimentare și a concluzionat că o cantitate moderată de proteine este esențială în dietă. Lucrarea sa a pus bazele domeniului științei nutriționale.17 Justus von Liebig (1803–1873), adesea considerat părintele chimiei organice germane, a introdus clasificarea macronutrienților – carbohidrați, grăsimi și proteine – în anii 1840 și a efectuat cercetări fundamentale asupra metabolismului acestora.18 Louis Pasteur (1822–1895), microbiolog și chimist francez, a revoluționat înțelegerea siguranței alimentare în anii 1860 prin introducerea teoriei germenilor. Dezvoltarea procesului de pasteurizare de către el a prelungit semnificativ durata de valabilitate a alimentelor, marcând un progres major în conservarea alimentelor.18
În acest secol, nutriția bazată pe dovezi a avansat rapid, numeroși nutrienți fiind identificați și rolurile lor confirmate. Au fost stabilite niveluri de referință pentru aportul de nutrienți și ghiduri dietetice, oferind un cadru solid pentru nutriția de sănătate publică.
Între anii 1920 și 1930, vitaminele A, complexul B, C, D și E au fost izolate și identificate succesiv. Christiaan Eijkman (1858–1930), un patolog și medic olandez care a fost numit profesor de bacteriologie la Universitatea Utrecht din Olanda, a descoperit că beriberi nu era o boală infecțioasă, ci era legat de consumul de orez lustruit, care a fost ulterior recunoscut ca o deficiență de vitamina B-1. Pentru aceste observații revoluționare, Eijkman a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1929.19 În 1912, Casimir Funk (1884–1967), un biochimist polono-american adesea numit părintele vitaminelor, a inventat termenul „vitamină” (amina vieții) pentru a descrie acești nutrienți esențiali.20 În 1913, Elmer Verner McCollum (1879–1967), un biochimist și nutriționist american de pionierat, împreună cu asistenta sa, Marguerite Davis, au identificat un nutrient liposolubil în grăsimea din unt și gălbenușurile de ou, pe care l-au numit inițial „Factor A” (denumit ulterior vitamină A). Această descoperire a explicat de ce animalele hrănite cu diete deficitare în acest nutrient au dezvoltat orbire nocturnă și xeroftalmie (boala ochilor uscați). Experimentele lui McCollum au demonstrat că uleiul de ficat de cod, care este bogat în vitamina A, poate inversa aceste afecțiuni, corelând astfel direct nutriția cu prevenirea bolilor. În 1921, McCollum a demonstrat în continuare că, atunci când vitamina A era distrusă în uleiul de ficat de cod, efectul antirahitist persista, ducând la descoperirea vitaminei D.21 Herbert McLean Evans (1882–1971) și Katharine Scott Bishop (1889–1976), doi cercetători americani de la Universitatea din California, Berkeley, au descoperit în 1922 că șobolanii cu o dietă lipsită de un factor specific liposolubil dezvoltau probleme de reproducere. Aceste probleme au fost inversate atunci când o substanță din ulei de salată verde sau germeni de grâu era adăugată în dieta lor. Această substanță a fost identificată ulterior ca vitamina E. Vitamina E a fost izolată chimic de Gladys Anderson Emerson (1903-1984), iar forma sa activă, alfa-tocoferolul, a fost identificată în 1936.22
Cercetări privind nutrienții esențiali (anii 1930): George Oswald Burr (1896–1990), un pionier american în studiul acizilor grași esențiali, și soția sa, Mildred Burr (1902–1989), o pionieră adesea trecută cu vederea în domeniu, au descoperit natura esențială a acizilor grași polinesaturați omega-3 și omega-6.23
Metabolismul carbohidraților – ciclul Krebs: Hans Adolf Krebs (1900–1981), un medic și biochimist britanic de origine germană, a fost un om de știință pionier în studiul respirației celulare, o cale biochimică crucială pentru producerea de energie în celule. Este cel mai cunoscut pentru descoperirea a două reacții chimice esențiale din organism: ciclul ureei și ciclul acidului citric, ambele elucidate în 1937. Ciclul acidului citric, denumit în mod obișnuit „ciclul Krebs” sau ciclul acidului tricarboxilic, este o secvență cheie de reacții metabolice care generează energie în celule. Această descoperire revoluționară i-a adus lui Hans Adolf Krebs Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1953.24
Studiul de cohortă privind nutriția și sănătatea: În secolul al XX-lea, cercetătorii au început să urmărească sistematic obiceiurile alimentare și rezultatele în materie de sănătate. Studiul Framingham Heart, înființat în 1948, este un studiu de cohortă american de referință, axat în principal pe sănătatea cardiovasculară. Cu toate acestea, a încorporat și evaluări dietetice, fiind unul dintre primele studii pe termen lung care investighează rolul nutriției în bolile cronice.25 Studiul a stabilit metode de urmărire a dietei și a rezultatelor în materie de sănătate, care au influențat de atunci studiile de cohortă ulterioare axate pe nutriție.
În anii 1950, Ansel Keys (1904–2004), un nutriționist american, a realizat Studiul celor Șapte Țări, investigând relația dintre grăsimile alimentare, colesterol și bolile cardiovasculare în diferite populații. Acest studiu este considerat pe scară largă ca fiind unul dintre cele mai influente în integrarea nutriției în metodologia de cohortă.26 Ansel Keys este renumit pentru dezvoltarea faimoasei ecuații Keys, care este utilizată pentru a estima rata metabolică bazală (BMR).27
Consumul alimentar de referință și ghidul dietetic: Primele Doze Dietetice Recomandate (DZR) au fost publicate de Consiliul pentru Alimentație și Nutriție al Academiei Naționale de Științe în 1941.28 Primele ghiduri dietetice oficiale au fost publicate în 1980 de către Departamentul Agriculturii din SUA (USDA) și Departamentul de Sănătate și Servicii Umane din SUA (HHS) ca parte a inițiativei Ghiduri Dietetice pentru Americani (DGA), care pleda pentru o dietă cu conținut scăzut de grăsimi.29 După al Doilea Război Mondial, industriile alimentelor procesate și ale fast-food-ului s-au extins rapid, ducând la disponibilitatea pe scară largă a alimentelor pre-preparate și a fast-food-ului.
Intrând în secolul XXI, inițiativele internaționale în știința nutriției au început să reevalueze domeniul și sfera cercetării în domeniul nutriției, recunoscând că conceptele tradiționale nu mai puteau ține pasul cu evoluțiile rapide ale sănătății umane și ale societății. Drept urmare, în aprilie 2005, Uniunea Internațională de Științe Nutriționale (IUNS) și Forumul Mondial pentru Politici de Sănătate au organizat împreună un simpozion pe tema „Noua știință a nutriției” la Gießen, Germania, unde au emis „Declarația Giessen”.30 „Declarația Giessen” oferă o explicație detaliată a definiției și obiectivelor de cercetare ale noii științe a nutriției: Nutriția este o disciplină care studiază sistemele alimentare, alimentele și băuturile, componentele lor nutriționale și alți constituenți, precum și interacțiunile acestora în cadrul organismului și cu toate sistemele biologice, sociale și de mediu conexe. Astfel, conceptul de nouă știință a nutriției a fost stabilit oficial. Noua știință a nutriției se concentrează pe sănătatea indivizilor, a populațiilor și a planetei. Oamenii de știință își propun să explice sistematic această abordare tridimensională, afirmând că noile cercetări nutriționale trebuie să îmbrățișeze oportunități și provocări unice și fără precedent, specifice secolului XXI.31 Oportunitățile și provocările cu care se confruntă acum domeniul nutriției